Filmul este construit in jurul unor intrebari existentiale. “Putem sau nu sa schimbam ideile in care credem cel mai mult, convingerile adanci care ne directioneaza viata si alegerile fundamentale? Putem iesi din propriile constructii mentale, le putem descoperi determina, putem trai in afara lor?”
Cobb, eroul principal – stie cel mai bine cum functioneaza mintea umana, ii cunoaste limitele si posibilitatile ei. Este filosoful, ganditorul, psihologul, hipnotizatorul, vrajitorul, magul. Si este in egala masura un om normal, aflat in urmarirea fericirii personale. A aflat prin propria experienta aspecte fundamentale despre viata umana: poti sa iti folosesti capacitatile mintii pentru a gasi fericirea absoluta, insa aceasta este posibila doar intr-un plan imaginar; fericirea absoluta si viata reala sunt incompatibile, in primul rand pentru ca viata reala presupune elemente necunoscute, imprevizibile, care nu pot fi controlate. In urma acestor experiente devine matur si lucid, mai pregatit sa isi traiasca viata reala, cu aspectele ei incontrolabile, cu spaimele existentiale legate de viitor si de oamenii dragi. Invata mai ales sa separe realul de imaginar. Sotia lui insa nu poate suporta aceasta luciditate si refuza sa revina din imaginarul fericirii. Aceste viziuni diferite ii vor separa. El va incerca sa o ajute sa aiba o perspectiva lucida. O va pierde plin de neputinta si durere, caci nu va reusi sa-i schimbe convingerile mentale.Apoi nu va reusi sa scape de sentimentul de responsabilitate si vinovatie. Nu se va ierta pentru ca nu a reusit s-o ajute pe femeia iubita (cel mai important om din viata lui) sa faca diferenta intre realitate si vis.
Inception este ideea care incolteste in mintea unui om, dand nastere viziunii sale despre lume. O idee care este foarte greu apoi de localizat si de modificat. Oamenii prefera sa moara crezand in aceste idei, decat sa fie dispusi sa accepte ca poate gandirea lor ascunde erori.
Filmul este plin de idei despre mintea si viata umana, foarte frumos redate: realitatea din mintea unui om este ca un labirint, si oamenii nu isi dau seama ca se misca in cerc, nu sesizeaza contradictiile vizibile, asa cum nu le sesizeaza in visele lor nocturne; toate personajele din vise sunt proiectiile mintii proprii, asa cum personajele intalnite in timpul zilei par asa cum ni le imaginam noi ca sunt; fiecare om are secrete ascunse chiar fata de propria persoana, secrete pe care nu vrea sa le priveasca direct pentru ca sunt foarte incomode; este aproape imposibil sa facem diferenta intre vis si realitate – exista mai multe planuri ale realitatii, si mai multe planuri ale visului; mecanismele de reprimare (de ascundere a unor emotii si ganduri fata de propria persoana) au drept functie principala evitarea durerii – refuzam sa percepem realitatea ca sa nu suferim si sa ne amagim sperand ca vom gasi astfel fericirea.
Eroul nostru mai are o sansa – pentru a dovedi ca oamenii pot fi influentati in convingerile lor cele mai profunde si de nezdruncinat. Are misiunea de a determina un barbat necunoscut sa-si schimbe radical personalitatea si alegerile de viata. Desi este platit pentru aceasta interventie, scenariul evita aspectele legate de manipulare, caci ideea care trebuie implantata in mintea barbatului este una care o sa-l ajute sa-si traiasca viata personala si sa iasa din umbra tatalui sau. Aici filmul atinge idei foarte sensibile pentru mintea noastra ortodoxa: incercam sa ne multumim parintii, interpretand intuitiv lipsa lor de iubire ca un minus al nostru personal pe care trebuie sa luptam sa-l reparam; daca ne dam seama ce isi doresc de la noi si reusim sa jucam acel rol, simtim ca ne vom gasi in sfarsit linistea si vom fi impacati cu noi insine; nu avem incotro decat sa le respectam valorile si convingerile si sa ne supunem viata evalarilor lor. Ideea eliberatoare, care va schimba complet o viata, este una simpla – de fapt o permisiune: poti sa fii cum esti tu, poti sa-ti urmezi propriile inclinatii si talente.
Cobb isi ideplineste aceasta a doua misiune cu succes. Insa nu gaseste iesirea din propria minte. Poate ii lipseste o idee care sa-l ajute sa se impace cu primul esec, cu propriile minusuri. Ii lipseste o idee care sa-l ajute sa priveasca in viitor atunci cand cel mai frumos lucru este in trecut. Mai ales, ii lipseste o idee care sa-l ajute sa se ierte ca nu a putut sa o ajute pe femeia iubita sa se schimbe, mai ales ca a reusit atat de “ca la carte” cu un barbat necunoscut.
Exista oare ceva in afara propriilor idei? Exista o iesire din labirint? Cum se spune la un moment dat in film, starile sunt cele care conteaza. Atunci ar fi oare senzatia constanta de libertate un reper care sa ne confirme ca suntem reali?
August 25th, 2010 at 11:54 pm
indiferent de vis sau realitate, in film pare ca subconstientul are ca functie principala auto-conservarea printr-o aparare agresiva. e posibil sa fie asa, am si eu uneori vise cu relative lupte, la fel cum in viata careia am invatat sa-i spun reala ma surprind aparandu-mi valorile intr-un mod aparent irational. diferenta e ca in vis atacatorul e personificat, pe cand in viata reala nu pot pune mana pe atacator, e maxim doar idei. fapt care ma face sa cred ca acum nu visez.
November 23rd, 2010 at 7:24 pm
Răspund la primele două întrebări ale tale cu un hotărât „DA”, sau… poate de fapt cu „NU”. De pe o parte, există ceva (corect este „existenţa este în afara ideilor noastre”) în afara ideilor noastre şi există o ieşire din labirint, de pe altă parte, nu este nevoie de aşa ceva, de a căuta, de a găsi o ieşire din labirint. A simţi, a trăi, a vedea (folosec toate aceste cuvinte conştient de faptul că nici unul dintre ele nu reuşeşte să explice ceea ce vreau să transmit) că propriile idei nu există în lipsa noastră, că ele însele nu au o existenţă în sine şi independentă de noi, este modul cel mai înţelept de a acţiona. Am explicat în paranteză că utilizez cuvinte incapabile să dea sau să conţină un sens, într-adevăr este o cale greşită deşi, ades urmată, aceea de a explica gândirea prin ea însăşi. Vreau să distrug idei utilizând alte idei. Tocmai de aceea, nu este nevoie de a căuta o ieşire din labirint ci de a observa (şi iar mă izbesc de termeni ineficienţi) că acest labirint nu există. Îmi amintesc de o parabolă în care un maestru îi prezintă discipolului spre rezolvare următoare ghicitoare: gândeşte-te că ai un pui de gâscă pe care îl creşti de mic într-o damingeană, la un moment dat puiul, devenit între timp gâscă, este atât de mare încât nu mai încape în vasul de sticlă, cum faci să îl eliberezi fără să spargi damingeana şi fără să îl omori? După meditaţii profunde discipolul vine cu următorul răspuns: „Gâsca nu a fost niciodată în damingeana.” Atunci maestru se înclină aprobând soluţia găsită. Bineînţeles că gâsca nu poate fi scoasă din vasul de sticlă, este la fel de imposibil ca atunci când vrei să te eliberezi de gânduri atilizând alte gânduri. Gândirea în sine este sclavie, determinare, o succesiune infinită, în care multitunidea cauzelor face imposibilă identificare efectelor. Mintea noastră este prin ea însăşi un perpetum mobile, singurul existent în natură. Este inutil şi în aceea măsură nenecesar să cauţi găsirea unei soluţii prin gândire. De ce? Pentru că o astfel de soluţie distrugere gândirea însăşi. Or, este împotriva firii ca un lucru să se distrugă pe sine din interior. Celebrul dicton atribuit pe nedrept de istorie lui Socrate, şi aici vorbesc despre „Nosce te ispum!” şi la fel de celebru îndemn al lui Iisus, adoptat şi adaptat, în creştinism - „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine insuţi!” sunt două exemple clare a faptului că mintea nu deţine soluţii. În cunoaşterea de sine cel care cunoaşte dispare în actul cunoaşterii, se diluează în el pierzându-şi astfel identitatea de cunoscător. La fel, în iubirea aproapelui, atât cel care iubeşte cât şi cel iubit se contopesc până la disoluţie în iubirea ca fenomen universal prezent. A căuta prin labirinturile minţii soluţii este o dovadă de nebunie. Deşi, la un moment dat ni se pare că nu există nimic în afara minţii noastre, în fapt, existenţa este în totalitate în afara minţii noastre. Nu existăm datorită minţii noastre ci, din contră, mintea noastră există datorită nouă. Toate creaţiile gândirii noastre, de la cele mai grosiere până la cele mai subtile, apar în starea de veghe şi sunt dependente de ea, adică de prezenţa noastră. Nu se pune nici un moment problema ieşirii din labirint, ci asemenea discipolului menţionat, trebuie să vedem că nu a existat, nu există şi nu va exista nici o şaradă a minţii noastre care să ne conţină captivi în ea. Sunt independent de orice conţinut al minţii mele, pe care o includ ca pe un aspect irelevant al unui vis ireal.
March 28th, 2011 at 1:01 pm
Chiar daca aparent este un cliseu faptul de a “subjuga” intregul bagaj de semnificatii si “eliberari” conceptuale intr-un singur moment al filmului, acela de final, consider ca acele ultime secunde nu reprezinta un pretext de continuitate al acestuia ci de intelegere si continuitate a privitorului. Dincolo de tentatia irezistiba de a asocia nivelele de “coborare” in subconstient cu diversele viziuni spirituale, traditional-populare sau transpersonale cunoscute(cele 4 matrici perinatale fundalmentale ale lui Stan Grof, cele patru stari de constiinta cu care lucreaza disciplinele spirituale orientale -yoga, tantra, shivaism, budhismul tibetan, cele 4 faze de emisie ale logosului divin creator, Tetraktys-ul pitagoreic ce lega, printre altele, starile de constiinta - veghe, somn, somn profund fara vise si unitatea constienta a acestora, simbolismul portii in calitate de cadru de trecere care permite legatura intre planurile fiintei dar si semn al gestatiei, al opririi, ca sa nu mai vorbim de cele 40 de zile ale perioadei de dupa parasirea corpului fizic intalnite atat in viziunea iudeo-crestina cat si in traditia tibetana - in film sunt date cateva elemente legate de proportii temporale foarte interesante, etc, samd, lista de exemple poate continua ametitor) as vrea sa remarc cateva aspecte: Modelul holografic al “ascensiunii” in subcostient (fiecare stare de somn este transformata in stare de veche o data cu coborarea - abandonul - catre urmatorul nivel al subconstientului) astfel fiecare dintre patrunderi se regaseste in oricare alta, mai mult aceste multiple proiectii holografice se regasesc intr-un subconstient comun al personajelor ce este sugerat la un moment dat. Apoi, este foarte frumos redata ideea de relativitate temporala ca o consecinta a desfasurarii evenimentelor cu viteze diferite in fiecare nivel al subconstientului (este de notorietate asa numitul paradox al gemenilor dat ca exemplu in cartile de fizica cuantica) iar reintalnirea dintre Cobb si Saito cel batran si dialogul acestora mie personal imi sugereaza exprimarea chiar daca intr-un mod evident metaforic, continuumul spatio-temporal. In sfarsit, aparenta neoprire a titrezului din ultimele secunde ale filmului pare sa fie o sugestie a faptului ca, odata actualizate, readuse in planul constiintei lucide si unitare, a tuturor elementelor potentiale, refulate, ancestrale chiar si acest domeniu al realitatii fizice devine iluzoriu (maya), oniric, manevrabil printr-un exercitiu regal de imaginatie, transformabil. Mai mult, va exista mereu in atotcuprinderea Constiintei Unitare un “ultim” nivel de perceptie ce va trebui “incorporat” prin transcendere (titirezul se va invarti la “nesfarsit”) - “Realitatea este constientizare fara limite(Ken Wilber). Cu precizarea ca ceea am scris mai sus e doar o mica parte din tot ceea ce am “simtit” sa exprim dupa vizionarea acestui film si cu iertare din partea dumneavoastra pentru limbajul stangaci amprentat de ceva emotii (nu am studii de psihologie dar ma pasioneaza) va declar ca apreciez foarte mult acest site pentru motive pe care le voi enumera intr-un ulterior mesaj. Cu stima, Lucian